Vulcani, balauri și căpcăuni

”Dacă nu ştiţi şi n-aţi văzut, să vă spun eu că acolo şi-a aşezat necuratul cazanele cu smoală clocotită; pe sub pământ gîlgăie şi fierbe glodul noroios, mai rece ca gheaţa mai negru ca ceaţa, apoi, pe guri căscate prin tot ocolul acestei văi fără de scursoare, ţâşneşte tina în sus, când de-o şchioapă, când de-o palmă, când de-un stânjen şi mai mult; la fiecare gură împrejur s-a durat muşuroi şi balele cătrănite pe care ucigă-l toaca le scuipă din văgăune se scurg năclăite de-a lungul moviliţelor, se adună în nămol, se usucă în vânt, se crapă de soare şi aştern tot fundul văii cu o humă sură şi jilavă, pe care nu se prinde, doamne fereşte, troscot ori ciulini” Alexandru Odobescu, Pseuso-kinegeticos.

Drumul către Pâclele Mari și Pâclele Mici nu vestește în niciun fel peisajul în care călătorul se afundă venind dinspre Berca. Verdele ierbii este înghițit treptat de pâlcuri de glod care se prelinge din toate direcțiile formând un petic argilos din care se ițesc timid vulcănași mai mari sau mai mici care scuipă noroi.

Vulcanii noroioși, căci așa se numesc ei, reprezintă unul dintre principalele puncte de atracție geologică din țara noastră. Pentru unii, ei sunt un fenomen bizar de care au auzit și pe care trebuie musai să-l zărescă cu ochii lor. Pentru alții, sunt niște miniaturi ale vulcanilor adevărați care în loc să scuipe lavă, scuipă noroi. Mecanismul lor de funcționare este unul simplu; gazele din depozitele petrolifere de dedesubt se ridică spre suprafață, iar în drumul lor agită apele freatice. Gazele poartă apele către suprafață, iar acestea spală luturile și dizolvă sarea pe care le întâlnesc în adâncime.  Când ajung la suprafață, creează conuri sau cratere cu lacuri de noroi de diferite dimensiuni din care încep să iasă fără oprire gaze. Acestea aduc cu ele cantități mici de hidrocarburi, bucăți de roci, sare și chiar fosile de foarte mici dimensiuni.

Vulcanii noroioși sunt foarte schimbători. Într-o zi unii se pot stinge, iar alții se pot ivi în cu totul alt loc. Apariția vulcanilor noroioși a creat întotdeauna o mare vâlvă în rândul localnicilor. Imaginați-vă ce mare le-a fost mirarea oamenilor din zonă când au observat că pe o parte din câmpul pe care nu demult duceau animalele la păscut, apar răzlețe câteva mușuroaie de noroi. Nu a durat mult și o parte însemnată din zona în care au apărut mușuroaiele s-a transformat într-un câmp de pâclă, în care în loc sa crească iarbă și flori, creștea noroi.

Minune mare! Ani întregi misterul pâclelor care bolboroseau necontenit a stat pe buzele localnicilor din zonă, până când au reușit să își explice întâmplarea. Unii erau de părere că era, fără greșeală, vorba de un balaur venit de departe care începuse să prăpădească agoniseala sătenilor. Nu a apucat însă să prădeze prea mult gospodăriile, că un tânăr viteaz din zonă i-a venit de hac. De spaima lui, balaurul s-a ascuns într-o pâclă și de atunci pufăie și boloborosește ca lumea să știe că este încă acolo. Alții erau convinși că gurile căscate ale vulcanilor, adică craterele cu lacuri de noroi, erau de fapt capcane meșteșugite cu șiretenie de niște căpcăuni care pofteau la vacile grase ale sătenilor și găsiseră un mod ingenios de a le prinde.

Deși explicațiile pentru aceste pâcle sunt cum nu se poate mai diferite, depinde doar de perspectiva din care călătorul le privește. Vulcanii noroioși sunt rezultatul unei agomerări de glod adusă la suprafață de gazele și apa din adâncuri, dar cine poate spune că sub ei nu se află un balaur ce abia  așteaptă să poată scăpa din închisoarea lui de argilă; sau că un căpcăun flămând nu i-a pus gând rău vreunei joițe care paște prin apropiere.

  Text: Diana-Alice Popa Fotografii: Alexandru Andrășanu    

Comments are closed.