Rupestrele din Poiana Cozanei

Un dulău te privește de peste gard, de-ndată ce ai trecut dincolo de săritoarea din lemn. Drumul coboară puțin și te duce la o altă săritoare ce dă drept în pădure. De acolo nu mergi mai mult de un minut și copacii se răresc, cărarea lăsându-te într-o poiană de unde începe urcușul. Întâi mai lin, apoi mai tare, drumul te poartă pe sub cerul albastru, printre flori de păpădie. De te grăbești prea tare, poți speria vreun iepure pitit în ierburi. În goana lui zorită stârnește păpădiile mature într-un zbor de puf. Se aud talăngi acompaniate de un lătrat îndepărtat. Apoi un altul. Drumul însă, șters de buruieni, te duce tot mai spre stânga, departe de stâna ce apare dincolo de primul urcuș. Drumul te duce tot mai sus, pe lângă meri singuratici, albiți de flori. Vântul spulberă petalele ca într-o ninsoare pe care te străduiești să o fotografiezi. Zborul petalelor e prea iute!

Mai departe, o salcie bătrână stă strajă la răscruce de drumuri, însă tu o ții tot spre stânga. În scurt timp, cărarea se pierde cu totul în verdele ierbii, iar în sus se vede coasta pădurii. Treci dincolo de resturile unei stâne părăsite și ai de trecut un ultim urcuș. În spate, pe fundal de creste înecate în codrii stă satul Aluniș din Colți, conturat la cumpăna versanților. Norii se joacă cu razele soarelui, care cad peste pâlcuri de copaci. Te oprești o clipă și privești în jos, la satul de unde-ai pornit la drum. Te miri de distanța parcursă, care parcă n-ar fi aievea. Tot înainte acum!

1ae

Dincolo de Aluniș: dulăul, pomii, satul și salcia bătrână

Poteca apare iar la intrarea în pădure, marcată de o piatră mare de care-i rezemată o cruce străveche, ruptă, îmbrăcată în mușchi. De-aici înainte, drumul te poartă în jos, prin pădure, de cealaltă parte a muntelui și te lasă într-un luminiș care dă într-o poiană înconjurată de stânci abrupte: Poiana Cozanei.

Poiana are un aspect vălurit, dat de alunecări de teren vechi de mii de ani, acoperite acum de iarbă și flori. Printre valurile de pământ se găsesc iazuri mici pe care plutesc flori albe, iar în locurile joase s-au format mlaștini acoperite de ierburi bogate. Din loc în loc se aude susurul unui izvor și se simte un miros puternic de sulf. Aici iese la suprafață Apa Vie, apă albă sulfuroasă despre care legendele zic că ar fi tămăduitoare. Poiana este traversată de un drum de car, care vine tocmai din Nucu și se pierde undeva în pădurea de brazi ce se vede mai sus. Un vechi hotar, conturat poate cu sute de ani în urmă este marcat de un rând de salcii bătrâne care și-au încovoiat trunchiurile cu trecerea anilor. Într-o zi senină, soarele se joacă cu nuanțele de verde ale copacilor din jurul poianei, însă seara și mai ales când se înnorează, curge ceața din toate părțile, de peste versanții ce-o împresoară.

5fPoiana Cozanei la apus, învăluită în ceață

Un pinten înalt de gresie iese în evidență de oriunde ai privi, fiind o prelungire a stâncilor din spate. Apropiindu-te de acest pinten, printre ramurile copacilor se pot zări două ferestre săpate în stâncă. Par de neatins. Secretul însă este să pornești în jurul stâncii, pe latura ei stângă, până ce apare un urcuș de pământ încrustat cu stânci și cu rădăcinile copacilor. Acestea din urmă formează un soi de trepte care te duc tocmai în partea nevăzută a pintenului de gresie, pe un mic platou acoperit de bolovani. Fie de traversezi platoul, fie de îl împresori pe cărarea de pământ (alunecoasă pe timp de ploaie), ajungi în dreptul a două scări din lemn. Înfipte în nișe cioplite în piatră, înconjurate de cruci malteze scobite în gresie și de inscripții mai vechi sau mai noi, scările te poartă sus, într-o firidă suspendată în peretele stâncos. Cine se încumetă poate urca și pătrunde prin ușiță, în camera rupestră cunoscută ca fiind a lui Dionisie Torcătorul. Camera, cu pereții uneori acoperiți de negrul fumului, are 2 ferestre și 2 firide, împreună cu o sumedenie de nișe. Acestea marchează locul unui soi de ușă, a unor obloane de fereastră și a altor obiecte de lemn, care ar fi putut fi un pat și un aparat de tors. De sus se zărește poiana și trecătoarea cea mai largă. Peșterii i-a fost dat numele lui Dionisie, un sihastru renumit care ar fi locuit aici în secolul XIV, acum mai bine de 600 de ani. Despre el se spune că își câștiga existența torcând lâna de oaie luată de prin sate, că avea puterea de a izgoni duhurile rele și că putea citi viitorul. Tradiția bisericească spune ca el ar fi cioplit această peșteră, deși adevărata origine a acesteia, ca și a celorlalte așezări rupestre din Ținutul Buzăului pare să fie mai veche și rămâne încă necunoscută.

2e

Piatra și crucea care marchează drumul către poiană (stânga sus), Poiana Cozanei (centru sus), Pintenul lui Dionisie (stânga jos), hotarul de salcii (centru jos), urcușul către Peștera lui Dionisie (dreapta)

Pintenul lui Dionisie rămâne un punct de reper pentru drumeți. Dacă o pornești în partea dreaptă a acestuia, pe sub cele 2 ferestre și te încumeți să traversezi un teren mlăștinos (sau dacă descoperi poteca uscată), dai peste un nou urcuș. Urcușul nu duce în pinten, ci în versantul din spatele acestuia. Aici, între două stânci s-a format o peșteră naturală. Probabil că una dintre stânci a alunecat și s-a proptit în cealaltă, creând un spațiu de câțiva metri. Nici nu a trebuit mai mult, căci a fost adăpost suficient pentru oamenii din timpuri străvechi, care au folosit-o în scopuri magice și religioase. Aceasta este Fundul Peșterii, locul unde timpul s-a suprapus. Pe pereți se găsesc o sumedenie de inscripții și desene, cele mai vechi reprezentând vârfuri de sulițe, săgeți, triunghiuri, pentagrame, pomi și altele asemeni. Apar apoi pumnalele șerpuite de tip akinakes, folosite în antichitate. Mult mai târziu, începând cu perioada evului mediu, pe pereții peșterii au fost incizate cruci și texte în chirilic. În prezent, Fundul Peșterii este închis cu un grilaj metalic, pentru a evita deteriorarea instripțiilor.

Întorcându-te la pintenul lui Dionisie, o poți porni acum pe latura stângă a versantului, fără a te avânta însă în pădure. Poiana urcă și se văd pâlcuri de brazi ceva mai sus. În apropierea acestora se aude susurul unui izvor și se simte din nou mirosul puternic de sulf. Este Apa Vie ieșind din izvorul lui Iosif. Din păcate acest izvor a fost captat și este acoperit de un cadru de beton, însă marchează destul de bine locul urcușului care trebuie urmat. De data aceasta te avânți în pădure, sus pe culme! Drumul poartă călătorul pe margine de râpe, printr-o pădure de fagi, cu frunzele de un verde proaspăt. Deodată, înaintea drumețului apare un brad bătrân, mai înalt decât toți fagii și atât de gros că e nevoie de cel puțin 3 oameni ca să-l împresoare. Este bradul brumăriu care marchează Peștera lui Iosif. Aici, în peretele de gresie abrupt și înalt cineva, în timpuri străvechi a cioplit 2 trepte, o ușă, o încăpere, o fereastră și o mulțime de nișe care propteau bârne de lemn pentru susținerea unui acoperiș exterior. Camera are un horn și păstrează nișele pentru blocarea acestuia, ca și lăcașurile și opritorile unei uși din lemn și nișele în care se prindeau obloanele ferestrei. Se pot observa urmele făcute în procesul de cioplire, inscripții în alfabetul chirilic și o sumedenie de alte nișe, al căror rost nu ne este cunoscut. O firidă săpată în peretele nordic este interpretată în tradiția bisericească ca altar, iar pereții parese au fost în trecut tencuiți cu lut.

3e

Fundul Pesterii (stânga), bradul brumăriu și Peștera lui Iosif (dreapta)

De aici drumul continuă, pierzându-se în munți, îndepărtându-se de Poiana Cozanei și de misterele făurite de Apa Vie izvorâtă din adâncurile pământului, de așezările cioplite în piatră și de inscripțiile necunoscute, legate parcă toate de ceața ce se lasă în noapte. Drumul continuă printre fagi bătrâni, se lasă și apoi urcă iar, înspre alte locuri misterioase: rupestrele de la Agatonul Nou și Vechi. Acesta însă este un alt drum, o altă aventură și o altă poveste.

4e

Text: Răzvan-Gabriel Popa Fotografii: Ciprian Florescu, Răzvan-Gabriel Popa Vă recomandăm să citiți Secretul Rupestrului de la Aluniș, articol din aceeași serie.

Comments are closed.